Patetic

  Sa incep cu detalii irelevante despre cine sunt si cum sunt nu cred ca ar interesa pe cineva, totusi am sa vorbesc despre mine prin intermediul sentimentelor mele. Consider ca la un om singurele care au valoare sunt ele, sentimentele, emotiile…mai putin gandurile care fug, apar, dispar si se schimba. Sentimentele sunt intotdeauna sincere, chiar daca nu imi dau seama pe moment, mereu am incercat sa fiu sincer cu tot din jurul meu si desi imi sta in fire sa vorbesc mult, atunci cand vine vorba de sentimentele mele mai mereu ma opresc.

  Patetic… ma simt sufocat, scriu fara niciun motiv, poate vreau sa ies din singuratatea pe care mi-am creat-o singur. Nu mai sunt sociabil, desi am fost, imi e frica de sentimente, fiindca unele pot fi prea dureroase si desi mi-am creat reguli care sa imi stapaneasca emotiile, acestea au iesit intotdeauna fara sa ma anunte sau sa imi dea un mic indiciu...pur si simplu au izbucnit. Sunt un „sentiment”… vulcanic, guvernat de o emotie instabila, ma schimb in fiecare moment depinzand nu numai de ceea ce este in jurul meu ci si de mine. Unele emotii ma fac sa ma simt inhibat fata de propria persoana, sa fiu timid si desi fac lucruri poate prea indraznete si tupeiste, ma simt atat de nesigur incat intreg corpul imi transpira.

  Frica... probabil ca intotdeauna mi-a fost frica desi nu am vrut sa recunosc acest sentiment coplesitor. Frica, teama, spaima…da, sentimentele imi sunt cunoscute, desi eu chiar nu par genul, oricum sunt obisnuit cu chestia aceea ca aparentele inseala, prea mult, dar oare si sentimentele...nu prea cred ! Nu pot sa mint sau sa ma insel ca mi-a fost frica, poate… nu pot sa interpretez bine, dar de simtit tot simt, de spus… e alta problema. Si ma intreb, e mai bine oare sa nu simt, sa arunc toate sentimentele si sa nu ma mai las invadat de emotii? Patetic… din nou.