duminică, 23 decembrie 2012


Îmbătrânim.

  Mă uit mai des în oglindă şi cu fiece privire mai amân puţin durerea. E durere. Degeaba încercăm să o negăm.

Îmbătrânim.

  Dacă nu mă gândesc la asta, sunt foarte împăcat cu mine, cu ce am realizat până acum, cu oamenii pe care îi cunosc… cu clipele extreme pe care le-am trăit… Dar mă cuprinde tristeţea pentru că omul e doar un fir de praf cu conştiinţă.
Mi se face pielea de găină de plăcere necontrolată atunci când revăd poze vechi, când depănăm amintiri frumoase, dar îmbătrânim, nu mai simt seva de prospeţime pe care până acum ceva vreme o ignoram… aşa cum o ignoră majoritatea celor ce se cred nemuritori şi veşnic tineri.Dar sunt fericit. Sunt fericit pentru că am amintiri. Sunt fericiri pentru că sunt mai viu ca niciodată, sunt fericit că văd, sunt fericit că pot, sunt fericit mai ales că simt. Sunt un norocos, nici dacă aş fi câştigat la loto nu m-aş fi simţit aşa norocos.Sunt norocos pentru că am câştigat plăcerea de a face ce vreau. Norocos pentru că am câştigat favorul de a simţi plăcerea în vastele ei variante. Norocos pentru că am câştigat suflete dintre VIP-urile castei sociale a Raiulu. Norocos pentru că universul e sensibil la mişcarea unui fir de praf ca mine.Am pierdut tineretea şi am câştigat viaţa.De mi s-ar întâmpla de zeci de ori să aleg între recăpătarea tinereţii şi firul vieţii mele… aş alege destinul meu fără doar şi poate.Dacă ar fi să aleg dintre cel mai mare premiu la loto şi sufletele din viaţa mea, le-aş alege pe ele, sufletele. Le păstrez cu sfinţenie în sticluţe vechi de parfum, de multe forme şi culori pentru ca sunt un colecţionar fără să fi vrut asta. Şi de-ar fi să ştiu când îmi va fi sfârşitul, aş destupa toate sticluţele doar cu o clipită înainte, pentru a le permite tuturor să-mi danseze un ultim vals de bucurie şi de a le simţi încă odată izul ce pătrunde dincolo de glandele olfactive…

marți, 18 decembrie 2012


                                        Singuratate...poate
    Ce m-a determinat de fapt sa scriu? Poate singuratatea, nu, nu numai ea, mint… Singuratatea, dar si sentimentul de a nu mai fi nevoit sa ma ascund. Poate vreau sa ma revolt in fata intregii lumi, dar inca nu am curaj, poate vreau sa le spun ce simt si cum simt, dar mi-e frica de respingere, desi intreaga mea lume se rezuma doar la putine lucruri, oameni, fiinte si vise. Imi traiesc mare parte din viata prin sentimentele iluziei si a viselor, dar imi place sa fac asta, ma hranesc cu asta si ma simt cel mai bine, doar ca … atunci cand ma trezesc si observ ca in jurul meu sunt atatea fiinte fara motiv, ma apuca furia si desi exista acel impuls de a le da la o parte si a le spune adevarul, de ce simti si cum simti, nu pot …sau cel putin eu nu pot.
  Ma simt sufocat de lasitatea mea si nu imi place, mint fara nerusinare si ma doare. E sentimentul de durere prezent de fiecare data cand ies pe usa si ma intalnesc cu diferiti si diferite, asist la critici fara motiv, nefondate si desi incerc sa le estompez, nu pot, ajung intotdeauna sa tac… sau sa fiu din nou infrant … Si nu imi place de nicio culoare, absolut deloc.
  Poate cel mai coplesitor si cel mai placut sentiment e iubirea, fie el dureros in diferite momente, dar mult prea placut in altele ca sa renunti la el. Nu imi e frica sa recunosc ca iubesc sau mai exact ca o iubesc, dar imi e frica ca aceia care ar auzi asta, nu ar intelege si ma intreb: de ce mi-ar pasa ? Si inca nu gasesc raspunsul, de fapt, acum stiu de ce nu pot… dar ma intreb daca si mai tarziu o sa fie aceeasi chestie, sper ca nu, caci altfel as ajunge sa ma urasc. Deja o fac din cauza lasitatii mele.
  Oricum, am sa inchei cam tot ce am zis … desi nu cred ca am zis cine stie ce, prin simplu fapt ca am sa incerc, din nou, sa ies din lumea marginita creata de mine, poate am sa reusesc sa o largesc.
  Depinde doar de mine si de sentimentele mele mult prea sensibile, sau poate cine stie? Am sa reusesc sa arunc la o parte sensibilitatea si sa bag ceva… forta bruta ? Mda, nu ma cred si nu cred ca ma crede cineva, oricum… nu prea conteaza, nu-i asa ?

                                                   Patetic

  Sa incep cu detalii irelevante despre cine sunt si cum sunt nu cred ca ar interesa pe cineva, totusi am sa vorbesc despre mine prin intermediul sentimentelor mele. Consider ca la un om singurele care au valoare sunt ele, sentimentele, emotiile…mai putin gandurile care fug, apar, dispar si se schimba. Sentimentele sunt intotdeauna sincere, chiar daca nu imi dau seama pe moment, mereu am incercat sa fiu sincer cu tot din jurul meu si desi imi sta in fire sa vorbesc mult, atunci cand vine vorba de sentimentele mele mai mereu ma opresc.
  Patetic… ma simt sufocat, scriu fara niciun motiv, poate vreau sa ies din singuratatea pe care mi-am creat-o singur. Nu mai sunt sociabil, desi am fost, imi e frica de sentimente, fiindca unele pot fi prea dureroase si desi mi-am creat reguli care sa imi stapaneasca emotiile, acestea au iesit intotdeauna fara sa ma anunte sau sa imi dea un mic indiciu...pur si simplu au izbucnit. Sunt un „sentiment”… vulcanic, guvernat de o emotie instabila, ma schimb in fiecare moment depinzand nu numai de ceea ce este in jurul meu ci si de mine. Unele emotii ma fac sa ma simt inhibat fata de propria persoana, sa fiu timid si desi fac lucruri poate prea indraznete si tupeiste, ma simt atat de nesigur incat intreg corpul imi transpira.
  Frica... probabil ca intotdeauna mi-a fost frica desi nu am vrut sa recunosc acest sentiment coplesitor. Frica, teama, spaima…da, sentimentele imi sunt cunoscute, desi eu chiar nu par genul, oricum sunt obisnuit cu chestia aceea ca aparentele inseala, prea mult, dar oare si sentimentele...nu prea cred ! Nu pot sa mint sau sa ma insel ca mi-a fost frica, poate… nu pot sa interpretez bine, dar de simtit tot simt, de spus… e alta problema. Si ma intreb, e mai bine oare sa nu simt, sa arunc toate sentimentele si sa nu ma mai las invadat de emotii? Patetic… din nou.

                                                      Frustrare in general,

 Niciodată nu voi înţelege cât de sarac, gol şi limitat trebuie sa fii ca să te preocupe vieţile altora. Când mă gândesc că uni ies din casa (probabil nu numai) sa se uită asemeni unui periscop al vreunui submarin rusesc la alţii să constate cine cu cine se sărută, cine cu cine vorbeşte, cine cu cine merge de mana, cu ce este imbracat unul sau altul, ce gesturi face, cum se poarta  pentru ca a doua zi la o “citronadă” savurata vreo trei ore să se discute cu “prietenii” (intenţionat am pus ghilimele…) despre aceste lucruri… neobişnuite: „Doamne!   l-ai vazut pe ala, ai vazut cum era imbracata aia si vai doi oameni s-au sărutat! Pe gură! Cred că am vazut şi o limbă!!! Extraordinar!!! Incendiar!!! Senzaţional
 E uşor să reconoşti aceste personaje, frustrate, adunate în cerc (neapărat cerc căci altfel nu se poate… hac) mic, mic, mic, cu mişcări constante, pendulare… indiferent de ritmul melodic, semi-turmentate şi cu o privire goală… ca şi cum cineva ar fi cumpărat nişte feţe de la second-hand si le-ar fi lipit cu aracet la întamplare pe nişte capete.
 O data cu venirea frigului şi cu accentuarea crizei economice, cred ca şi citronada trebuie eliminată şi atunci “prietenii” se sună, ca să fie puşi la punct cu “niusurile”. Waww, ce funny e!!! Nu-i aşa?
 Sincer ,nu am acordat niciodată atenţie acestor “amabilităţi”, însă pe de-oparte sunt momente în care mă intreb ce găuri negre trebuie sa fie în minţile unora dintre noi , iar pe de altă parte îmi cunosc viaţa muuuult mai bine decat o va putea vreodată cunoaşte cineva care imi este inferior. E ca şi cum ar veni un căţel mic, mic, mic cu aspect de mâţa in calduri să latre la un dulău (de obicei aşa se intamplă, anyway… şi e comic prima dată dar apoi situaţia ajunge să fie penibilă) care la rându-i l-ar putea face praf pe căteluş cu o muşcătură.